• Sharebar

Portret de erou

%title

Maiorul Ştefan Mihăileanu

In urma hotărârii României de a intra în Primul Război Mondial, în noaptea de 27 spre 28 august, Armata Română a trecut Carpaţii prin 18 locuri. Planul acesteia de război era eliberarea Transilvaniei şi organizarea defensivei înspre Bulgaria. La rândul lor, inamicii României au conceput un plan de contracarare ce a presupus iniţierea unui atac în Dobrogea cu trupe bulgaro-germano-turce, precum şi organizarea unei defensive în Transilvania pe linia Mureşului, sub comanda generalului austriac Arz von Straussenberg.

În vâltoarea acestor evenimente este prins si ofiţerul român al cărui profil de erou vi-l propunem pentru această lună. Toţi camarazii care l-au cunoscut pe maiorul Ştefan Mihăileanu şi care au luptat alături de el, l-au iubit şi l-au admirat. Era un om din alte vremuri, când eroii erau altfel plămădiţi. Cei care au avut ocazia să-i fie aproape în zilele războiului îşi amintesc cu emoţie comportamentul eroului nemţean care solidariza cu soldaţii săi în provocările zilnice ale frontului precum frigul, foametea sau boala. Peste ani, un camarad de arme îşi aminteşte cum răspundea ofiţerilor care vroiau să îl servească cu ceva de mâncare: „Lasă Domnule, când vor avea soldaţii, atunci voi avea şi eu – altfel nu pot – şi apoi trebuie să simţim cu toţii că e război”.

Şi el a simţit, într-adevăr, războiul până ce acesta l-a înghiţit...

Determinate de eforturile armatei române de eliberare a Transilvaniei, Puterile Centrale au luat trupe germane de pe celelelate fronturi şi le-au concentrat în zona Ardealului determinând retragerea trupelor române. Când inamicul începuse deja presiunea pe Valea Oituzului, maiorul Mihăileanu, dispunând de un singur batalion, dădea atacuri disperate în spatele duşmanului, reuşind să alunge mai multe regimente de cavalerie bavareză şi capturând tunuri, mitraliere şi trenuri regimentare. Par imagini desprinse dintr-o poveste dar răniţii întorşi din prizonieratul nemţesc care au supravieţuit primei conflagraţii mondiale au relatat aceste întâmplări. După trei zile de lupte grele pe Valea Uzului, când toţi camarazii îi credeau pierduţi, s-au trezit cu batalionul maiorului Mihăileanu, venind dinspre inamic. Soseau în cea mai perfectă ordine, aducând cu ei lunetele de la mitralierele şi tunurile germane.

La puţin timp după aceste evenimente, în noaptea de 3 octombrie 1916, se hotărăşte încetarea retragerii şi trecerea la ofensivă, decizie care l-a bucurat nespus pe maior care avea să le zică subordonaţilor săi: „A dat Dumnezeu băieţi şi ne-a venit şi ordinul mult dorit: astăzi trecem la ofensivă”.

Potrivit ordinului dat de comandant, trebuia atacată aripa dreaptă a inamicului. S-a pătruns prin pădure spre satul Poiana Uzului şi deodată s-a deschis focul violent asupra soldaţilor maiorului Mihăileanu. Aceştia au făcut un salt înapoi, peste o vale şi au ajuns într-o poziţie defavorabilă faţă de cea a inamicului, de unde curgea o ploaie de gloanţe.

Comandantul calm şi nepăsător faţă de acest iad de foc şi de moarte dă ordin de atac: două companii să facă învăluirea de stânga, iar una să rămână pe loc şi să reziste în faţa inamicului. Situaţia fiind foarte critică, comandantul cere intervenţia rezervelor, dar acestea nu sosesc. Către seară inamicul dezlănţuie un bombardament violent şi ungurii pornesc la atac. Maiorul Mihăileanu, cu plutonul său porneşte un atac fulgerător în cursul căruia, din păcate, eroul nostru îşi va pierde viaţa. O mitralieră inamică l-a lovit mortal şi a fost găsit, după trei zile, de către trupele noastre cu mâna încleştată pe carabină, soarta rezervându-i astfel ocazia scrierii unei pagini glorioase din istoria neamului său.

(Sursa: Col (r)Octavian Mancu, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2007)