Adrenalina primului cartuș

Știam că urmează Cursul de Corespondenți de Război, dar nu eram pregătită pentru ceea ce avea să se întâmple. 

După primele 8 săptămâni în Academia Militară, când m-am întors pentru prima dată acasă și toți prietenii mă întrebau curioși cum a fost…ei bine, mă blocam și îngăimam niște răspunsuri penibil de seci.
A fost bine. Intens. Dur. Dificil (de fapt, cred că evitam cuvintele acestea, pentru că nu știam cum să recunosc că mi-a fost greu) . Nu știam să povestesc despre mușchii încordați și permanent dureroși. Despre câte zile durează până când o pereche nouă de bocanci încetează să îți mai facă bătături. Despre râsul în hohote și zâmbetele până la urechi, când unul dintre noi zicea o glumă bună, după 15 ore de stat în poligon. Despre admirația autentică pentru priceperea și diplomația unora dintre instructorii noștri. Despre adrenalina primului cartuș pe țintă.
Asta a fost acum mai bine de 10 ani.

 
Am mai avut parte, în câteva ocazii, de-a lungul acestui deceniu, de mai multe asemenea momente memorabile, care te înhață din viața de toate zilele și te aruncă într-un film. Intri în burta peștelui și ieși altul. 
Și cu toate acestea, săptămâna 17-23 iulie 2022 m-a luat prin surprindere. La Mangalia, la Cursul pentru Jurnaliști care Transmit din zone de Conflict, trebuia să fiu doar observator. Alături de colegii mei, trebuia să documentez foto și video fiecare zi din desfășurarea cursului. A început ușor:  echipare, prezentări teoretice, ateliere de cunoaștere a tehncii și armamentului…nimic nou pentru un militar, dar inedit pentru un civil intrat pentru prima dată pe poarta unitățîi. Mă amuzam în sinea mea când ii vedeam minunandu-se de orice pistol, trusă medicală și mișcările de instrucție de front pe care le vedeau la militari.   

Lucrurile au devenit mai dificile când au pus pe ei cele 15 kilograme de echipament: vestă balistică și cască. S-au poticnit un pic, dar nu s-a plâns niciunul.
 
 Nu vă povestesc detalii din fiecare zi, dar să-i vezi sertizand cu teamă pentru prima dată o capsă pirotehnică, apoi târându-se și alergând poticnit  printre fumigene cu masca contra gazelor pe figură..e un episod de ținut minte. E începutul alunecării în joc.
Noi, echipa media, ne bucuram de cadrele bune și alergam printre ei încercând să nu ratăm nimic. De fapt, asta am făcut toată săptămâna. Nu stăteau “la poză”, nu mimau zâmbete, își lăsau descoperite fricile, încântarea, satisfacția după un efort dus la bun sfârșit. Admirația pentru instructori. Fix ca-n primele  săptămâni de academie.

Pregătirea pentru Cupa Jurnalistului la tir le-a pus în mâna o armă, multora pentru prima dată… Reguli de siguranță, poziție corectă, respirație. Greu, pe repede-nainte, dar cu degetul de trăgaci și ținte doborâte. Deja aveau mai multă încredere în ei și în instructori,  militarii Grupului Naval de Forțe pentru Operații Speciale, căci ei vor juca toată săptămâna rolul de vrăjitor înțelept care-i ghidează pe eroi. Și, în funcție de misiune, pe parcursul săptămânii, se transformă în parasutisti, scafandri, mentori și luptători.
Am ajuns apoi în Babadag, la Regimentul 307 Infanterie Marină. Recunosc, nu fusesem niciodată  într-o unitate de Forțe Navale atât de izolată și cu specific diferit, cu o zonă de responsablitate unică în țară: Delta Dunării și coasta mării.
Am găsit acolo militari dedicați și bucuroși de oaspeți, ofițeri tineri, sublocotenenți și locotenenți din Oltenia și Moldova, hotărâți să se stabilească, măcar o perioadă, în Babadag. Pentru ei, atmosfera Dunării, a mării, canalele de stuf și puterea motoarelor ambarcațiunilor ușoare de luptă înlocuiesc cu succes o zi normală la birou. Frumos, dar nu ușor, efortul fizic îi menține într-o stare de invidiat. Delta totuși nu-i pentru toți: “Sunteți din București? Dumneavoastră vă place liniștea din Delta, nouă ne lipsește de multe ori agitația capitalei”, împărtășea  un tânăr soldat.
 Dintr-o lume a Deltei în lumea mării, am ajuns, mulți  pentru prima dată, și la bordul Puitorului de Mine 274, printre marinarii militari, care ne priveau curioși grupul, întrebându-se în sinea lor dacă vom rezista răului de mare. Și da, după 3 ore în larg la bordul impunătoarei nave, m-am bucurat să constat că nimeni nu a cedat. 

 I-am rugat pe maiștri, ca un neștiutor, să îmi explice gradele și atribuțiile lor pe navă. Am tresărit de uimire când am auzit pe cineva povestind cum din 20 de ani de carieră, 8 ani i-a petrecut pe nava. Adevărat lup de mare! Prova, pupă, bord, tribord, am învățat cuvinte noi. Stația de amplificare vuia de comenzi pentru exerciții. “submarin la babord!” “incendiu pe nava!”. Când s-a auzit “pregătiți debarcarea de urgență!” ne-au împărțit pe grupe pentru plute și am primit veste de salvare. Câte un comandant de grupă ne explica tuturor ce echipament minim să avem cu noi, care sunt condițiile și șansele de supraviețuire pe mare. "Opt ore până la recuperare", aproximau ei.  Aproape îmi imaginam cum ar fi să plutim în neștire, la câțiva kilometri de mal. Am fi luat-o în serios, ne-am fi panicat sau am fi crezut că e doar exercițiu? Un lucru e sigur, aș fi continuat să documentez foto-video fiecare moment.
Următoarea zi a fost dedicată tot apei, în costum de neopren, viteză, salturi de luptă din RHIB (despre care atotstiutorul  google  mi-a zis că înseamnă Rigid-Hulled Inflatable Boat) și noțiuni despre lumea scafandrilor militari. Unora dintre cursanți le era teamă de apă, nu știau să înoate, dar nu au zis pas. Au fost atenți la explicații despre purtarea  echipamentului, a greutăților de plumb, semnale sub apă. Au avut încredere totală în instructor și au respirat, pentru prima dată-n viață, dintr-un tub de oxigen. Și cum Marea Neagră nu e cea mai generoasă în materie de peisaje subacvatice, fiecare și-a dozat în proporții diferite încântarea cu teama, printre ierburi, în apă tulbure. Am ieșit pe rând la suprafață, bucuroși că ne-am învins o altă limită. Și iarăși cu respect pentru cei care se avântă cu sânge rece în adâncuri.
Pe 21 iulie, imediat după Ziua Aviației, am plecat la Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu.  Pista avea să fie punctul de început al unei aventuri ce avea să ne  ocupe următoarele 24 de ore.
Cu Forțele Aeriene voi fi mereu subiectivă și mi-o asum, după 9 ani de lucrat printre ei. Piloții ne-au făcut briefingul pentru misiune, am completat “PAX manifest” de unde am aflat fiecare cu ce aeronavă vom zbura, apoi am plecat pe pistă, unde și parașutiștii așteptau să înceapă misiunea. Am îmbarcat toți în C-27J Spartan ca în scenariu de luptă, pe trapa deschisă, cu motoarele pornite. Am decolat și ne-am înălțat până la 3000 de m, apoi parașutiștii și-au luat la revedere și au sărit în gol. Spectaculos. 
Nici nu am aterizat bine înapoi pe MK, că am alergat din Spartan către elicopterele IAR-330 Puma L-RM, care ne așteptau gălăgioase, cu motoarele pornite. Și deși am destule ore de zbor în elicopter la activ, nu mai fusesem niciodată deasupra coastei, unde Dunărea se întâlnește cu apele mării. Aveam un nod în stomac cu gândul la adrenalina unui zbor tactic, și recunosc că am fost în același timp și ușurată, dar și un pic dezamăgită de faptul că piloții au manevrat elegant și ne-au lăsat să ne bucurăm de peisaj.
Am avut parte de surpriza unei aterizări în câmp!  Surpriză pentru noi, de fapt acțiunile erau planificate cu mult timp în urmă,la minut, locul de aterizare era marcat, mâneca de vânt flutura de un Humvee, iar Ground Force Commander-ul raporta prin radio situația de la sol. Cei care ne așteptau acolo erau chiar parașutiștii care sarisera din Spartan cu 40 de minute în urmă, alături de militari din Regimentul 307 Infanterie Marină “Heracleea”. Iar surprizele nu s-au oprit aici: aviația cu operatorii de forțe speciale și infanteristii marini au desfășurat un exercițiu de Vehicle Interdiction, cu procedee de fast rope din elicopter, survol la obiectiv, oprirea vehicului și capturarea inamicului, totul în zgomot de pale și praf ca-n Sahara.
Ce a urmat mai departe…Organizatorii l-au numit "exercițiu integrator",  dar pentru cursanți au fost 24 de ore cât o viață, petrecute în FOB (Baza Înaintată de Operații) Virdina a infanteriștilor marini. 
Jurnaliștii au plecat curajoși în documentare în terenul inamicului, pe insulă, au fost prinși în ambuscadă, atacați. Sirena de alarmare a sunat toată noaptea, exact când puneai geană pe geană, iar înhățau echipamentul și alergau către buncăr, în timp ce tuburile de 7,62mm cădeau la câțiva pași de ei. Nu vreau să dau mai multe detalii despre această etapă, e de preferat să păstrăm surpriza pentru participanții edițiilor viitoare, spun doar că a fost o desfășurare masivă de forțe pentru construirea acelei baze și a tuturor scenariilor exercițiului integrator. După o noapte albă, operatorii de forțe navale pentru operații speciale au executat o misiune de extracție spectaculoasă din zona de conflict, cu HUMVEE și RHIB.
ENDEX. 

Brusc, înainte că adrenalina să ne iasă din sistem, am ieșit din scenariu.
Rămane.... analiza post acțiune.
Dinamica de grup a fost una clasică, dar cu un proces delicios de urmărit. De la străinii care se îmbarcau în autobuz pentru un curs, au devenit rapid colegi de cameră, coechipieri. Rolurile de grup s-au împărțit rapid între vorbăreți, timizi, întârziați, curioși, dar fiecare picătură de transpirație,  oboseala și inconfortul îi aduceau mai aproape, până au ajuns  să se ajute între ei, o echipă gata să se echipeze și să alerge în 20 de secunde. 
Imaginile foto-video îi arată în mare parte zâmbitori, entuziaști, dar uneori și epuizați și încrâncenați. Au avut parte de adrenalină și distracție? Da, dar și de oboseală, febră musculară, frici.   Pentru toți participanții, cele 6 zile ale cursului au  fost o ieșire fizică și psihică din zona de confort.
Atenția cu care încercau să rețină toate informațiile, ochiul antrenat să observe  chiar și atunci când situația era mai relaxată, seriozitatea dedicată fiecărei sarcini îmi spune de fapt că undeva, în sinea lor, fiecare își făcea calcule și comparații cu pericolele unei  deplasări într-o zonă  de securitate "fierbinte".
“A fost o săptămână de foc, încărcată de provocări, adrenalină și un adevărat carusel de emoții. Din afară, poate pare o distracție să tragi cu arma în poligon, să faci scufundări sau să te plimbi cu elicopterul. Totul se schimbă însă, în condiții de război: când ai de alergat echipat cu vestă și cască antiglonț (care împreună cântăresc peste 15 kilograme), de înfruntat temperaturi extreme, iar simțurile îți sunt într-o permanentă alertă pentru că te afli, la propriu, în bătaia puștii!” – Florina Ilicea, jurnalist
Ca militar care știe cât efort, resurse umane, materiale și financiare, aprobări, timp și coordonare sunt necesare pentru a sincroniza  activități precum zboruri, exerciții de luptă în teren, raid amfibiu, fast rope din elicopter, ambuscade la sol... sunt mândră de colegii mei! Într-o săptămână, am călătorit terestru cu autobuzul, camionul militar și HUMVEE,  prin aer cu C-27 J Spartan și elicopterul IAR-330 Puma, prin Deltă cu ambarcațiuni ușoare de asalt, pe mare cu Puitorul de Mine 274 și RHIB-ul. A, și pe sub apă cu echipamentul de scafandru.
  Efortul lor le-a adus o experiență completă participanilor la curs, dar în același timp a fost o oportunitate excelentă de antrenament întrunit pentru militarii din Forțele pentru Operații Speciale, Forțele Navale și Forțele Aeriene.
Ne e greu să recunoaștem, dar ediția a XVIII-a a "Cursului pentru jurnaliști care transmit din zone de conflict" s-a încheiat.
 
Duminică ne-am trezit pe perna noastră, cu febră musculară și vânătăi de care suntem mândri, care ne vor mai face pentru câteva zile să ne simțim în scenariul de pe front.
Dar oricât timp ar trece, nici jurnaliștii nu vor uita adrenalina primului cartuș. Să sperăm că acesta va fi mereu parte dintr-un exercițiu, dar pentru cei care vor ajunge în zone reale de conflict, această săptămână îi va fi pregătit pentru menținerea siguranței și va contribui la succesul misiunii lor.
 
V-ați gândit să faceți o emisiune, gen Survivor? ne-a întrebat la final una dintre participante. Ar fi o idee interesantă.