Gânduri la absolvirea Colegiului Național Militar „Ștefan cel Mare" din Câmpulung Moldovenesc

Ne aflăm la finalul unei ere. Spun eră, și îmi asum acest termen, în primul rând deoarece începând de astăzi se poate numi istorie. Și as putea fi întrebată a cui istorie. Iar răspunsul vine din inerția unui context cu care ne-am obișnuit: a unei promoții situate în mijlocul unei pandemii care ne-a răpit din firescul parcursului de liceu, dar care nu ne-a răpit din entuziasmul de a învăța și de a fi educați de către dascălii noștri, fie că este vorba de cadre militare sau didactice. Vă mulțumim că ați avut răbdare cu noi și că ne-ați iertat de fiecare dată erorile, uitările și doleanțele, că ați văzut, dincolo de cravată și de petlițe, copilul stingher. Și mulțumim de asemenea părinților noștri, care, din dubla lor postură de părinți și confidenți, ne-au asigurat că va fi bine, că totul va reveni la normal.

Revenind la definirea erei care se numește  Promoția 2018-2022. Aceasta rămâne consemnată drept o durată de 4 ani, pierdută printre alte promoții, cu alți elevi, cu alte berete. Dar era promoției mele, a promoției noastre, are o retrospectivă aparte, unică prin oamenii care o constituie.

În liceul acesta nu am stat dintotdeauna eu. Acum trei ani a stat un copil cu o uniformă largă, o coafură regulamentară și inocența vârstei în privire. Un copil de 15 ani care nu știa cu adevărat ce este acela liceu militar, dar suna destul de „altfel” pentru a fi tentant. Un copil care nu reușea niciodată să-și potolească emoțiile dinaintea unui test la chimie, a unei ascultări la info sau a unei defilări. Un copil care făcea gs-ul perfect și toate flotările la înviorare, care ridica scaunul în fiecare seară, care bătea la ușă când ieșea și care nu întârzia la apel. Acel copil a învățat să-și facă sectorul zâmbind, să mulțumească pentru zilele ploioase, pentru învoirile din weekend, pentru prietenii, care începeau să apară.
 
În liceul acesta nu am stat dintotdeauna eu. Acum doi ani, într-un început secund de toamnă, a stat un fruntaș de aproape 17 ani. Mai bronzat, mai matur, mai obișnuit. Avea însă aceleași emoții la teste și ascultări, a apucat să dea și teze, a împodobit bradul, a răcit, a sărbătorit venirea primăverii, a răcit din nou, după care a plecat și nu a mai stat nimeni în liceul acesta luni bune. Luni mai mult sau mai puțin bune. Ce a fost bun e că elevul din liceu a învățat să învețe și în afara liceului....și în afara lui, elevul din liceu a început să-și formeze un vis, un țel, a început să-și dorească să devină cineva. Și a început să muncească.
 
În liceul acesta nu am stat dintotdeauna eu. Anul trecut, își căra bagajul un elev aproape major, aproape matur, aproape entuziasmat. Era un elev cu mască. Toți erau elevi cu mască, printre cadre militare cu mască și profesori cu mască. Atipic pentru un liceu atât de mic. Însă asta nu e tot. Elevul a schimbat și banca și clasa, dar nu a schimbat colegii. Colegii au rămas cam tot timpul. Ați trecut împreună prin atâtea schimbări, carantină, săli de clasă, bănci și mai nou, reguli de distanțare. Ați împărțit zâmbete pe sub mască și îmbrățișări cu cotul și într-un fel erați bucuroși de reunire, mereu a fost mai bine când erau și colegii. Atunci prieteniile s-au fundamentat, ca pavelele de la teatru care sunt de o veșnicie acolo, așa cum crezi că veți rămâne și voi o veșnicie, sau vrei să crezi.
 
În liceul acesta nu am stat dintotdeauna eu. În liceul acesta abia acum stau eu. Am venit tot într-o toamnă. Tot cu mască, printre elevi cu mască, cadre militare cu mască și profesori cu mască. Și am trecut și eu prin schimbări și greutăți, tot alături de colegii mei, pentru ca acum să nu mai purtăm mască, pentru ca acum să-mi simt plecarea, să-i simt plecarea și elevului de 15, aproape 17 și 18 ani și realizez că patru ani au fost suficienți. Patru ani sunt suficienți. Să înveți la chimie, info, matematică. Să muncești pentru un vis, să te gândești, să te răzgândești, să te asculți la un moment dat. Patru ani sunt suficienți să te pregătești pentru poza de panou, care durează o clipă, dar și pentru aruncatul beretei. Sunt suficienți încât să-ți cunoști prietenii, colegii. Suficienți încât să-ți fie dor de ei. Până la urmă au fost așa multe. Multe ore de mate, de română sau de dirigenție. Atâtea sfaturi și decizii, dar bacul nu îl poți amâna și nici admiterea și cu atât mai puțin plecarea. Deci drag ascultător/ cititor, ascultă elevul din clasa a 9-a, domolește-l pe cel de a 10-a și lasă-l să trăiască pe elevul de a 11-a. Au timp, ai timp. Stai cât de mult poți cu prietenii tăi, ține cu ei, ascultă-i. Doar vei poposi aici. Noi doar am poposit aici. Patru ani. Și vom pleca și noi. Și au fost suficienți încât să ne dăm seama că în liceul acesta am stat dintotdeauna noi.
 
Elev sergent Ana Gherasim
Elev plutonier adjutant Daria Balahura