Orașul din care nu poți evada

Unii ar spune că o misiune te schimbă, că te vei întoarce cumva diferit. Și că-ți vei dori să revii. Că-ți va fi dor de apusurile acestea, cu cerul înroșit de soare și de praf, de vântul uscat, fierbinte, care-ți arde buzele, de rucsacul tău mereu pregătit, care-și așteaptă drumul, sau chiar de tine, evadatul din cotidianul unei vieți agitate într-o lume cu totul nouă.

Constantin Mireanu · 02.09.2020

 
Atenție, în următoarele ore vor fi explozii controlate, se aude încă de la primele ore ale dimineții prin sistemul audio al bazei, ale cărui megafoane sunt ascunse peste tot, astfel încât orașul din deșert se transformă, în timpul mesajelor, într-un spațiu de concert. Apoi urmează ceea ce s-a promis. Toate obiectele din încăperi se clatină, ecranul laptopului balansează ușor de câteva ori, iar cele două drapele ornamentale de pe birou continuă mișcarea câteva secunde. Apoi o nouă bubuitură. Și tot așa. Cine le mai numără? Nimeni nu mai tresare, nu mai reacționează. Nici măcar la zgomotul elicopterelor care patrulează în mijlocul nopții ori la focurile de armă din poligon. Cât despre generatoarele de curent, torsul acestora ritmic chiar că nu-l mai aude nimeni. Același drum, zilnic, același peisaj, aceeași culoare care întregește monotonia fiecărei clipe.
Peste două zile se împlinesc exact șase luni de când am pus piciorul în Afganistan. Și, după atâta timp, aș spune că adaptarea este cuvântul cheie. La noile condiții, la climă, la proceduri, la pandemie, la rutina zilnică, la un alt stil de viață, cu totul diferit. Afganistanul te obligă să te adaptezi. Și nu ține cont de specie când pune această condiție, începând de la insecte, plante, șerpi, șopârle, ba chiar și bocancii noștri, inițial atât de diferiți, se adaptează și încep a semăna cu nisipul acesta fin, cu forma pietrișului, căpătând culoarea deșertului.
Este perioada rotirii forțelor. În aeroport vin și pleacă militari la interval de câteva zile. Noii veniți sunt testați medical, așteaptă cu sufletul la gură rezultatele, privesc în jur un pic dezorientați, își caută locul și așteaptă să intre în program. Cei care pleacă afișează siguranța militarului pentru care baza aeriană Kandahar nu mai are niciun mister.
În ușa aeronavei, la urcare, un locotenent cu un drapel pe umeri baleiază cu privirea orizontul, ca să ia cu el cât de mult poate prinde în cadru. Aici a fost casa lui pentru șase luni, momentele bune și proaste, glorioase sau din contră. O parte din el va rămâne mereu aici, poate că de aceea privește un pic în gol, pe final.
Când merg acasă este dificil să le explic copiilor mei cum este viața într-o bază militară, ne spune generalul de brigadă Michael Eastman, comandantul TAAC-S (Train Advise Assist Command South – Comandamentul de instruire, consiliere și asistență Sud) și al bazei aeriene Kandahar.
Pe de o parte, este foarte asemănătoare cu viața din oricare altă parte, cu excepția faptului că nu poți pleca. Ai la dispoziție un oraș în care găsești tot ce ai nevoie, spital, magazin, sală de sport, camere de locuit, mergi în fiecare zi la serviciu. Pe de altă parte, te trezești dimineața și adormi seara știind că poți fi atacat în orice moment. Și că avem o misiune de îndeplinit.
Plecăm de lângă familii, pierdem momente importante, vacanțe, zile de naștere, sărbători, ca să fim aici o echipă care îndeplinește o misiune despre care suntem convinși că este importantă și în care credem.
Totul în Afganistan este o provocare. Nimic nu este ușor. Avem însă o echipă extraordinară aici care face ca lucrurile să meargă bine. Desigur, există și neprevăzut, nu am planificat să avem Covid, această pandemie care a modificat cam tot ce facem aici, a suspendat toate întâlnirile față în față cu partenerii afgani, ne-a obligat să menținem distanța socială. 
Așa cum spuneam, într-o bază militară este ca într-un oraș. Din care nu poți pleca!
Uneori, mă întreb de unde-și găsesc resursele cei care locuiesc aici de ani buni. Pentru că există oameni care lucrează în Kandahar încă de la începutul misiunii, din 2001. Pe unii am început deja să-i cunoaștem și să ne recunoască. Știu cuvinte în limba română și ți le adresează în cel mai politicos mod. Dimineața își încep programul cântând sau glumind între ei. Dacă te nimerești la masă aproape de finalul programului, de multe ori dansează. Și nu știi motivul. Poate de bucurie că au încheiat cu bine o nouă zi, poate pentru că sunt teferi, că au cu ce-și hrăni în continuare familiile ori, pur și simplu, pentru că așa simt aici, în cea mai bună dintre lumile pe care le-au cunoscut.
Am întâlnit câțiva dintre ei, continuă generalul de brigadă Eastman. Ca militar, totul este diferit. Vin aici pentru o perioadă, după care merg acasă, apoi revin. Dar, acești oameni trăiesc aici tot timpul.  La mine, de exemplu, bagajul este mereu pregătit, sunt tot timpul gata de plecare. Când intri la ei în cameră, totul este plăcut, personalizat, așezat. Sunt fotografii peste tot. Este ca o casă. Casa lor. Aveam oameni din 19 țări aici. Este de datoria noastră să le oferim cele mai bune condiții, să se simtă cu adevărat acasă și poate copii lor să ducă o existență mai bună.
Când am venit acum câțiva ani în Kandahar, era o adevărată artă să recunoști uniformele armatelor străine, deloc puține. Acum, cele mai multe uniforme sunt românești. Pe ai noștri îi vezi peste tot, în funcții cheie. De munca lor depinde siguranța bazei, fie că vorbim de poliția militară, de echipa de consiliere, de batalionul de protecție a forței, de Elementul Național de Sprijin ori de alte structuri.
 
Este a doua oară când lupt cot la cot cu românii. Prima dată a fost în Irak. Pot spune că au fost întotdeauna buni camarazi. Aici, în Kandahar, militarii români apără baza. Fac patrule, identifică amenințări, lucrează în punctele de control și fac toate acestea foarte bine. Fiecare țară este diferită și are propriul fel de a se implica în ceea ce face. Îmi place să lucrez cu românii pentru că sunt profesioniști. Pentru ei totul înseamnă îndeplinirea misiunii. La fel a fost în Irak. Am lucrat cu mai multe țări, dar cu niciuna nu a fost atât de simplu cum a fost să lucrez cu România. Este cu adevărat o onoare, încheie generalul Eastman.  
Chiar în momentul redactării acestui text, liniștea aparentă este spartă de niște focuri răzlețe de armă din poligon. Până și vântul din această dimineață este mai răcoros, de parcă ar ști că este 1 septembrie. Nu poartă cu el miros de frunze moarte, nici de început de școală, nici vreo nostalgie din vremuri de demult. Poate doar acel farmec al sfârșitului de misiune.
 
Locotenent-colonel Constantin Mireanu
Locotenent Alexandra Nebunu