Jurnal de misiune - Episodul 10

  • Sharebar

5 mai

            De dimineață, mi-am amintit ziua în care, în urmă cu 21 de ani, la Poiana Mare, tremuram de emoție la poarta profesoarei mele de română! În mâini aveam un buchet de gladiole din grădinița de acasă și îmi căutam cuvintele pentru a-i mulțumi, fără ea mi-ar fi fost mai greu să-mi ating visul: Liceul Militar ,,Tudor Vladimirescu". În ziua aceea, cea mai iubită profesoară din toate timpurile m-a îmbrățișat și a spus: "Ți-ai ales tu armata, să te țină în picioare toată viața!?"

            Ionescu este plecat în Germania, vorbesc cu el aproape zilnic. La prânz am aflat că a fost sunat de comandantul brigăzii. De la Brașov, un telefon a apelat fiecare leu rănit în 30 aprilie. Mi-am amintit atunci ultima seară în Cincu, înainte să plecăm către Câmpulung, pentru a trăi frumos ultimile zile înainte de Afganistan. Într-o sală luminată slab, eram doar noi, ofițerii de la companii și comandantul brigăzii noastre. Nu a fost așa cum mă așteptam, nu am ascultat un discurs clasic de îmbărbătare. Am ascultat povestea unui om și a unui coin primit în urmă cu 20 de ani de la un camarad din armata Statelor Unite ale Americii, povestea promisiunii sale că nu va face niciun pas niciodată, niciunde, fără a avea acest talisman asupra sa. Americanul a pierit între timp. Dar promisiunea a rămas. La sfârșitul poveștii, când comandantul brigăzii a aruncat coin-ul pe masă, am simțit în zornăitul acestuia în timp ce se îndrepta către mine că există speranță! După două săptămâni în care am crezut că am învățat atâtea, mișcarea coin-ului pe lemnul mesei a fost singura lecție adevărată, iar metalul rece pe care l-am strâns în pumn mi-a spus că hotărârea pe care o luasem în urmă cu câteva luni era cea mai bună pe care puteam să o iau. Nu puteam merge în Afganistan decât în fruntea lor, a celor care m-au văzut crescând, a celor cu care am plecat și în urmă cu 10 ani.

 

            După amiază telefonul din punctul de comandă a sunat, așa cum o face de zeci de ori într-o zi. După ce vorbise cu toți băieții răniți, comandantul brigăzii mă suna să-mi transmită că va ajunge curând în Prislopul nostru și va face o fotografie cabanei, pentru a ne mai alina dorul. Nu am auzit în receptor vocea rigidă, autoritară a unui ofițer. Era vocea caldă, tremurând de emoție, a unui om care își făcea griji pentru camarazii lui.  În toamnă voi merge să-mi văd profesoara de română! Tot în toamnă mă voi întoarce la Liceul Militar de la Craiova, să ajut copiii cu vipușcă roșie pe pantaloni să devină ofițeri ce păstrează talismane 20 de ani!

 

            Am vorbit azi cu David și mi-a spus că atunci când voi ajunge la ei o să vrea să îi promit că nu voi mai pleca de acasă. I-am promis de acum. Călin spune din ce în ce mai multe cuvinte și îmi zâmbește din ce în ce mai frumos. Când îi văd, timpul care a mai rămas pare o eternitate, iar gândul că într-o zi o să îi ridic pe amândoi în brațe este aproape dureros.

            Seara trecută am descoperit un părinte și cea mai frumoasă justificare a lipsei de lângă copilul lui. Karina, fetița lui Ionuț Motolea, își așteaptă acasă tăticul plecat departe, departe să îl ajute pe Moș Crăciun. Comandantul de pluton crede că, până plecăm, trebuie să-l găsim pe Moș aici, în Afganistan, pentru o fotografie-dovadă. Îl vom găsi!

            În unele seri, când îi văd pe Damian și pe Pârvan în mijlocul băieților, mi-i amintesc la Câmpulung, în decembrie anul trecut, cântând amândoi cu cel mai bun prieten al nostru, Flavius Toma! Câteodată mă gândesc că trebuia să luăm o chitară cu noi, serile de vară ar fi fost mai frumoase în campul nostru. Când se va termina totul, într-una din zilele lui septembrie, o să mergem toți pe cel mai înalt deal din România, pe Mățău, și vom asculta și chitara băieților și clarinetul lui Flavius.

7 mai

            Când eram copil, adoram poveștile. Trecând anii, nu s-a schimbat nimic, am rămas același cuminte ascultător. Am aici poveștile lui Ștefan despre camaraderie, despre spiritul de echipă și anii în care armata noastră făcea primele misiuni internaționale. Întotdeauna am simțit nevoia de a avea în apropiere oameni cu care să mă înțeleg din priviri. Ștefan nu este ,,al meu", el poartă emblema cu panteră pe mânecă, dar un zâmbet și o privire rapidă sunt de ajuns pentru a ne transmite ceva. Sunt seri care ne prind pe amândoi vorbind despre anii 90 și misiunile din Africa, în timp ce așteptăm întoarcerea târzie a unei patrule.

            Ștefan mă plimbă prin Luanda Angolei, îmi arată străduțele mici din Lubango, amețim amândoi pe serpentine, ne închinăm la Cristo Rey, facem un tur al bazelor înaintate din Chicuma și Ngove pentru a merge apoi în Bassra, la Palatul lui Uday, fiul lui Saddam, urmărim amândoi cum Tigrul și Eufratul devin unul singur, mergem apoi în Bosnia, la Sarajevo. Peisaje superbe sunt amestecate cu povești frumoase, unele comice, despre primii tineri ce au purtat tricolorul în misiuni externe. De la prima misiune a lui Ștefan au trecut 22 de ani, el spune că a îmbătrânit. Eu spun că spiritul lui este mai tânăr și mai sănătos ca în anii în care pleca în Angola pentru a se descoperi pe sine.

 

 

            Mă gândesc uneori câte amintiri, câte fotografii cu misiunile din anii 90 stau închise în sufletele sau în albumele foștilor combatanți din acele vremuri. Cu Ștefan am fost doar în misiunea din 2012 din Afganistan a "Viperelor Negre" de la Predeal, dar, ascultând atâtea povești, am uneori senzația că am fost camarazi și în Angola, Bosnia sau Irak. Bine ar fi să am mereu în jur oameni cu care să mă înțeleg printr-un zâmbet sau o privire scurtă, oameni care să asculte și să povestească, camarazi adevărați precum plutonierul major Ștefan Dan.

9 mai

            Mi s-a întâmplat din nou. M-am trezit așteptând să-l aud pe David, pregătindu-se pentru școală, vorbind în șoaptă cu mama lui. Ca întotdeauna, secunda în care am realizat că s.unt la peste 4000 de kilometri și 4 luni distanță de momentul visat a fost cruntă. David învață anul acesta ce este dorul. Îmi spune din ce în ce mai des că nu ar vrea să mai plec vreodată, iar eu mă întreb dacă aș mai avea puterea să o fac.

            Pe 28 ianuarie, după ce am închis ușa apartamentului în urma mea, am lăsat acolo tot ce iubesc mai mult. Iar clipa în care voi deschide ușa aceea va fi cel mai intens moment trăit de mine vreodată! Până în toamnă, când ne vom revedea, trebuie să învățăm amândoi să luptăm cu dorul, David alături de mama și frățiorul lui, eu alături de cei lângă care am înțeles sensul cuvântului "camarad" în urmă cu zece ani, în Zabulul Afganistanului. Știu sigur că dacă aș fi acum acasă, m-aș lupta cu un alt fel de dor, la fel de mistuitor!

10 mai

            Astăzi a fost cald, îngrozitor de cald! 42 de grade! Mi-am amintit de verile copilăriei, când nu aveam voie să ies afară după amiază, de zilele în care soarele părea că te arde la propriu. La sfârșitul zilei, în punctul de comandă a intrat comandantul, cu un zâmbet suspect în colțul gurii, având în brațe ceva ce semăna cu un coș acoperit de o eșarfă cu motive tradiționale afgane. M-a pus să ghicesc ce este sub eșarfă. Nu am reușit.

            Erau dude, dulci ca amintirea zilelor copilăriei la Poiana Mare, zemoase și moi ca dudele care îmi colorau tălpile și-mi făceau contur de clovn buzelor cu ani în urmă.

            În Afganistan, îți trebuie uneori atât de puțin pentru a transforma o zi mohorâtă într-una excelentă!

            Foto: MApN Iulian Cadulencu