MISIUNILE CIMIC SAU CONECTAREA LA VIAŢA REALĂ DIN AFGANISTAN

  • Sharebar
  • Autor:
    Locotenent-colonel Toni Ene

Să ai privirea celui ce a trecut prin multe...

Şi zâmbetul celui ce le-a depășit pe toate!

...şi Doamne, câte vor mai fi?

Sonne Suavis

Misiunile în Afganistan şi nu numai, lasă în sufletul militarului român amprente nevăzute, pe care doar el le poate simţi. Ca de fiecare dată, acestea, cu o foame de lup hăituit, rup timp de şase luni din normalul vieţii sale. Ştiu, este meseria noastră, noi am ales-o.

De fiecare dată nu ne rămâne decât acea împăcare cu sine, prin  faptul că facem ceea ce trebuie; că la finalul fiecărei misiuni, primim aprecieri prin care ne sunt recunoscute  eforturile, profesionalismul şi nu în ultimul rând, ataşamentul faţă de valorile naţionale. Poate par vorbe mari, înşiruite pe o stare de necesitate emoţională, dar aici în misiunile internationale, dai testul jurământului militar.

O nouă zi în Baza aeriană din Kandahar, ,,casa” militarilor din cadrul Batalionului de Infanterie Protecţia Forţei ,,Brave Hearts”, o nouă zi, o nouă provocare cu multe misiuni, o nouă zi în care pariul cu viaţa trebuie câştigat.

Aflați în mijlocul populației afgane, nu putem neglija un aspect, poate mai important decât toate credinţele noastre dinaintea momentului în care am ajuns în Afganistan, cultura. Mult diferită de cea pe care noi o cunoaștem, cultura afgană se diferențiază prin obiceiuri, tradiţii și religie și trebuie bine înțeleasă de militarii români. Grupate, aceste concepte se reflectă într-un element de bază al societăţii afgane și anume, respectul.

Prin urmare, arătăm respect şi suntem asimilați uşor, sporim încrederea populației în Forțele de Coaliție și ne îndeplinim obiectivele.

Misiunea de astăzi executată de plutonul Dog 2 al companiei Wild Dogs, şi desfăşurată în Districtul Daman a avut ca scop angajarea populaţiei civile şi a liderilor cheie.

Ora locală 11:00, ofiţerul CIMIC şi doi parteneri americani se prezintă la TOC-ul companiei Wild Dogs, aici pentru scurt timp, comandantul plutonului Dog 2, sublocotenent   Dorohoi Alexandru face un scurt Ramp Brief legat de misiunea pe care urmează să o desfăşurăm. Ora 12:00, praful ne învăluie într-o peliculă fină de necunoscut, tocmai ce-am ieşit din bază. De la acest punct nu ne mai avem decât unul pe celălalt.

Ceasul indică ora locală 14:00, patrula tocmai a ajuns la destinaţie, satul Morgan Kechah, mulţumim lui Dumnezeu nu a fost niciun incident. Primul lucru pe care-l realizezi în momentul în care debarci este faptul că eşti atât de departe de casă, priveşti către partenerii poliţişti afgani şi parcă te încearcă un sentiment de nesiguranţă... sunt atât de diferiţi, parcă orice gest al lor este intempestiv. Următorul lucru care te şochează este priveliştea dezolantă: casele făcute din pământ, vegetaţia foarte puţină care se sfărâmă la atingere şi sărăcia lucie completează peisajul.

Deodată tresar, prezenţa forţelor coaliţiei a fost observată şi o mică armată vine spre tine, copii frumoşi, ai căror ochi sunt de un albastru pe care rar îl vezi prin Europa, săraci dar foarte zâmbitori şi energici. Deşi nu cunoşti limba, sunetele sărăciei şi dorinţei sunt la fel peste tot. Militarii scot din buzunare bomboane şi sucuri, o învălmăşeală începe şi parcă pentru un moment vezi copiii fericiţi de pe uliţele satelor noastre.

Chiar dacă misiunea NATO Resolute Support, la care iau parte Inimile Neînfricate, este una militară, va exista întotdeauna o componentă umanitară a prezenței Coaliției în Afganistan, concretizată prin așa-numitele acțiuni de cooperare civil-militară. La început e greu să-i înțelegi pe afgani, mai ales în ceea ce priveşte obiceiurile lor, dar cu timpul am realizat că nu sunt atât de diferiţi de noi şi deşi într-o zonă de conflict armat, ei par resemnaţi în sărăcie, muncind pământul cu unelte rudimentare. Sunt foarte mândri şi iuţi la mânie, dar în acelaşi timp, sunt prietenoşi şi primitori, totul ţine de respectul pe care trebuie să îl arăţi, să nu-i ofensezi prin gesturi sau cuvinte necugetate.

Misiunile CIMIC în localităţile din aria de operaţii a batalionului ne conectează la viaţa reală din Afganistan.

Discuţiile de astăzi au fost conduse de către locotenentul Vladimir Bădulescu, specialistul nostru în relaţiile CIMIC, împreună cu sublocotenentul Alexandru Dorohoi, comandant al plutonului Dog 2. Malik-ul satului ne primeşte pentru prima oară şi declară că deşi sunt săraci, vor coopera cu forţele coaliţiei de la care au doar câteva mici cereri: o nouă fântână în sat, deoarece apa potabilă aici este un lux şi repararea acoperişului şcolii pentru creşterea unei noi generaţii, puternică prin cunoaştere.

Fără să zăbovim, Malik-ul ne duce la şcoală, iar partenerii americani ingineri încep să facă măsurătorile de rigoare. După terminare îi garantăm bătrânului lider de sat că vom face tot ce ne stă în putere ca să susţinem aceste proiecte în faţa factorilor de decizie.

...Dorim ca pe timpul acestor întâlniri cu localnicii să le explicăm necesitatea unei comunicări permanente cu autorităţile locale pentru a face cunoscute nevoile reale ale comunităţilor. De asemenea, pe timpul discuţiilor dorim să încurajăm proiectele de creştere economică şi educaţionale. Le ascultăm problemele şi încercăm să le fim de folos. Mesajul nostru permanent este: suntem aici să ajutăm!.., mi-a spus locotenentul Vladimir Bădulescu.

Afganii par fericiti, împliniţi sufleteşte... sau poate sunt doar resemnati? Nu ştiu...

Ne întoarcem, afară începe să se întunece, vehiculele MRAP MAX PRO, rulează uşor cu luminile aprinse şi ascultă comenzile dibace ale mecanicului conductor, coborâm uşor din monstrul metalic care ne-a protejat pe timpul desfăşurării misiunii, top coverul………..răsuflă uşurat. Ne dezmorţim picioarele iar trupul încărcat de vestă, cască, armament şi altele, se destinde…curăţăm armamentul şi-l depunem. Avem timp să ajungem şi la masa de seară. Renunţ la masă şi rămân pe esplanadă, mă aşez şi privesc cerul înstelat, se văd stelele foarte aproape iar luna zâmbeşte la jumate de măsură.

Am revenit aici şi am căutat umbra pe care am lăsat-o goală de amintirile flămânde de uitare, mi-am luat viaţa în propriile mâini cu gândul către butaforia sufletului creionată de destinul necunoscut.

Am vrut să cred că sunt un client obscur al destinului, dar am aflat că Dumnezeu mă iubeşte. Cine ar fi crezut acest lucru aici ?… păcat că m-am prins târziu de pariurile lui.

E încă noapte şi misiunile continuă aşa cum va continua şi povestea noastră, a inimilor neînfricate…