ULTIMA PATRULĂ...

    Azi, în a doua zi a lunii lui cuptor, am condus pe ultimul drum un camarad.

    Dacă aș fi putut, m-aș fi dus la toți trei, dar, din motive lesne de înțeles, acest lucru nu s-a putut.

    M-am înființat la el acasă și l-am găsit așa cum l-am lăsat aseară, parcă dormea, dar de fapt el dormea altfel de somn…Mulțime de oameni venise la el, pentru el. În casă, în curte, în stradă îl așteptau să iasă.
    Camarazii, de asemenea, îl așteptau fumând încordați, vorbeau cu voce scăzută, adecvată cu momentul solemn la care erau martori și, din când în când, își mai ștergeau lacrimile ce le udau ochii.


    Și eu, la fel ca și ceilalți, așteptam. Îl așteptam pe cel care, până mai acum câteva zile, îmi zice „comandante”, să iasă afară și pe ultimul lui drum să ne fie COMANDANT. Să comande și să conducă ultima lui „patrulă”. Planul de bătaie era făcut.


    Și iată că apare, dar nu ne spune nici o vorbă, nu ne face nici un semn.
    Garda de onoare, alcătuită conform regulamentului, îi prezintă onorul. Portdrapelul înclină ceremonios drapelul de luptă, drapel pentru care a luptat și a trăit. La un semn, mulțimea adunată se pune în mișcare ca un singur om. Toți merg apăsat și cu capul plecat. Nimeni nu vorbește în „formație”, doar glasul preoților și suspinele familiei greu încercate se aud.

    Noi, camarazii lui, îl urmăm și îi executăm ordinele. După „executarea deplasării” urmează o „haltă scurtă” la biserică unde preoții continuă ceremonialul religios. Noi, ceilalți, îl așteptăm în „dispozitiv”.

    Mai multe persoane țin cuvântări și evocă momente din viața pământească a EROULUI. După aceasta iese din nou la noi, nici acum nu ne adresează vreo vorbă sau măcar să ne facă vreun semn. Rămâne tăcut și rece. Ce comandant serios avem…însă, ne dăm seama că e timpul pentru ultimul „asalt”. Ne îndreptăm în „salturi scurte” spre cimitir. Pe ambele flancuri se execută manevre și comandantul nostru, EROUL, se dispune în mijlocul ”dispozitivului”. Preoții împlinesc ceremonialul religios, garda de onoare prezintă onorul, noi toți așteptăm un semn de la comandant.


    Dintr-odată erupe prima salvă…Ce se-ntâmplă? Am descoperit inamicul? Ne-a descoperit el pe noi? Cu inima strânsă descoperim că niciuna , nici cealaltă.
    Urmează a doua și a treia salvă.


    Erau salvele de armă care se execută în semn de rămas bun la înmormântările militarilor.
    O mână de țărână aruncată peste sicriu și un „Dumnezeu să-l ierte!” spus cu voce scăzută încheie „misiunea”.
    Așa a fost ultima patrulă a Sublocotenentului(PM) TOADER PETRE CRISTIAN.