”În vreme de război mâncam arpacaș, eram echipați doar cu veston și pantalon, fără nimic pe dedesubt și nu ne spălam cu lunile.” sublocotenent (rtr) Grosu Ştefan

    ”În vreme de război mâncam arpacaș, eram echipați doar cu veston și pantalon, fără nimic pe dedesubt și nu ne spălam cu lunile.”
    sublocotenent (rtr) Grosu Ştefan

    O casă pe o străduţă din Bucureşti, modestă, cu o mică grădină îngrijită, cu gardul verde din fier forjat, adăposteşte un om deosebit: domnul sublocotenent în retragere Grosu Ştefan, veteran din Al Doilea Război Mondial, gazda noastră de astăzi.

    Cu câteva zile înainte, domnul Grosu Ştefan a împlinit 95 de ani şi am vrut să-i facem o surpriză. Credem că surpriza a fost plăcută pentru interlocutorul nostru. Poate că amintirile cele mai fidele ale acestuia s-au scurs deja prin clepsidra timpului, însă povestea lui va face parte, de acum, din istoria cunoscută a acestei ţări.

    Domnul Grosu Ştefan s-a născut pe malul Nistrului, în Basarabia. Nu a avut fraţi. Doar părinţi.

    „Războiul nu este bun. Moartea te vântură tot timpul, iar sărăcia de după război este cruntă” începe veteranul nostru povestea. 
    Înainte de război, s-a mutat cu familia în judeţul Vlaşca (actual Teleorman, n.n.). A fost înrolat în anul 1944. Părinţii au rămas acasă, într-o comună din sudul României.

    La terminarea războiului, nici părinţii, nici autorităţile locale cărora s-a adresat, fiind încă pe front, în Cehoslovacia, nu i-au răspuns. Doar la înapoiere a aflat că părinţii lui fuseseră evacuaţi înapoi în Basarabia, pe pământurile natale de către ruşi, însă nu ştia dacă aceştia au ajuns sau nu în casa lor. Finalitatea relocărilor practicate de sovietici nu era niciodată cunoscută. Puteau fi gulagurile din Siberia sau localitatea natală. Târziu, a reuşit să afle că ajunseseră în vatra natală şi că încercările şi greutăţile, foamea şi mizeria i-au ucis tatăl, din cauza tifosului exantematic. Mama sa a supravieţuit şi, după moartea tatălui, şi-a refăcut viaţa. S-a dus şi ea la cele veşnice la 97 de ani. „Probabil că pe ea o moştenesc eu”, ne spune, referindu-se la longevitatea sa.

    A fost încorporat servant la tun în Regimentul 3 Artilerie Antitanc de la Brăila, cu care a ajuns până în Cehoslovacia, la Brno. Dotarea şi echiparea armatei române erau foarte slabe. Militarii aveau doar vestonul şi nişte pantaloni, pe sub ele, nimic altceva. Ne povesteşte cum se consideră norocos fiindcă a primit o pereche de cizme, aproape noi, de la intendantul bateriei, pentru că îi aprindea focul în sobă, în cazarmă, în fiecare dimineaţă.

    Cizmele acelea l-au slujit conştiincios până la terminarea războiului, când au cedat, însă i-au salvat picioarele şi sănătatea. Ceilalţi colegi de baterie aveau picioarele ude la fiecare ploaie. 
    În 1944, în luptele împotriva nemţilor, a făcut deplasarea cu trenul, de la Băicoi până în Ungaria, apoi în marş, urmărind unităţile germane în retragere. Mergeau şi 40 de kilometri sau mai mult pe noapte, ziua staţionau pândind blindatele inamice. Ne spune că el nu a distrus nici un tanc şi nu a omorât pe nimeni. Este ortodox, însă, nu se prea duce pe la biserică. Dar crede că Dumnezeu a fost alături de el totdeauna. L-a ajutat. Ce dovadă mai bună decât că se află astăzi în faţa noastră, sănătos şi liniştit. Ce-şi poate dori mai mult!?

    În Cehoslovacia se opreau la marginea satelor sau la marginea pădurilor. Ruşii, sub a căror coordonare se aflau, se opreau în localităţi. Într-un loc, au staţionat pentru mai multe săptămâni şi s-a dus la prima casă din sat şi a rugat militarii de acolo să-i permită să-şi spele câteva haine cu apă care nu este îngheţată. I-au permis să intre într-o bucătărie, unde, pe plită, într-un ceaun mare fierbeau bucăţi mari de carne de porc. L-au servit cu o porţie mare de carne fiartă şi l-a răpus somnul. Era atât de cald că i-au trebuit mai multe minute să-şi regleze respiraţia. A dormit până spre seară, când se întunecase. Şi-a spălat repede cămaşa şi lenjeria intimă, pe care le-a uscat apoi, afară, în frig, pe o marmită veche, nemţească, „rechiziţionată” de la cei care se retrăgeau, sub care făcea foc şi îşi dezgheţa pâinea ce îi mai rămăsese.

     

    În 1945, într-o dimineaţă, devreme, tunurile bubuiau nu departe de ei, şi au fost anunţaţi că războiul s-a încheiat. Îşi puneau cu toţii întrebarea de ce mai sfârtecă tunurile pământul dacă războiul s-a încheiat…poate nu toţi nemţii au aflat şi continuau luptele. 
    În drumul spre ţară a venit pe jos, cu regimentul, într-o călătorie lungă, istovitoare, care ducea către o ţară sărăcită de eforturile militare, în care se murea de foame. A fost încadrat la Centrul de predare a cailor pentru sovietici în cadrul convenţiei de armistiţiu. După închiderea centrului, a fost trecut în rezervă. Nu mai avea haine civile, acestea, împreună cu toate materialele din unitatea de unde plecase în război, fiind luate de ruşi. I-au dat un veston pătat de sânge, probabil de la vreun camarad rănit sau ucis în luptă, şi nişte pantaloni.

    A plecat în oraş (Bucureşti, n.n.), de-a lungul străzilor pe care nu le cunoştea. Nu avea unde să doarmă, nu avea ce să mănânce. Avea un unchi ce lucra într-o societate de transport, care asigura aprovizionarea cu diferite materiale de la oraşele din jurul Bucureştiului. 
    S-a dus la el. Unchiul, fratele tatălui, l-a primit în biroul său, unde seara dormea, nu doar el, ci şi şoferii care aşteptau încărcarea camioanelor pe care le conduceau. În acele timpuri tulburi, mulţi oameni erau interni, locuiau, trăiau, munceau în acelaşi loc, la serviciu. Puţini îşi permiteau o locuinţă, puţini mai aveau o locuinţă după război. A dormit şi el în acelaşi birou. Nu a putut sta multă vreme, nu a fost primit să muncească acolo şi unchiul l-a trimis la spitalul Colentina, unde lucra un alt basarabean care, poate, îi întindea o mână de ajutor. Nu a găsit acolo sprijinul, însă l-a trimis la spitalul Grigore Alexandrescu, la un alt basarabean. Se ştiau între ei, basarabenii, şi se ajutau atunci când puteau. De data aceasta a avut noroc. Administratorul spitalului i-a oferit un loc la bucătărie, la aprovizionare. De atunci nu a mai părăsit spitalul Grigore Alexandrescu, de acolo a ieşit la pensie.

     

    La angajare avea doar patru clase primare absolvite, însă a fost dornic să înveţe. A mai urmat încă trei clase de şcoală şi a învăţat să fie ghipsier. A furat meserie de la cei care îşi făceau meseria aceasta cu pasiune şi a ajuns printre cei mai pricepuţi şi mai apreciaţi ghipsieri. „La sala de ghips, care rămăsese fără tehnician, am adus un proaspăt angajat la bucătărie, pe Ştefan Grosu. Nu i-a trebuit mult ca să înveţe ce trebuia să facă. A ajuns repede să pună aparate ghipsate excelente dar a învăţat de la noi şi să reducă şi să imobilizeze diferite fracturi” citim în „Din amintirile unui chirurg de copii”, a doctorului D. Vereanu.

     

     

    În 1948 a cunoscut-o pe cea care urma să-i devină soţie. A trebuit să aştepte patru ani, întrucât era considerat venetic şi nu avea voie să se căsătorească cu o româncă. Dar a perseverat şi au reuşit să se căsătorească în 1952. Primii ani de căsnicie au fost frumoşi, însă, încet, încet, Adina, soţia sa, a început să manifeste tot felul de simptome de gelozie dusă la extreme. Nu avea voie să vorbească despre vreo femeie, să salute vecinele sau colegele de muncă. Viaţa lui s-a transformat într-un nou război, în care a făcut totul ca să nu fie conflicte. Au fost căsătoriţi 48 de ani. În ultimii ani ai vieţii sale, a fost foarte bolnavă şi domnul Grosu a îngrijit-o cu devotament, aceasta fiind imobilizată la pat. Chiar şi atunci îl suspecta de relaţii cu alte femei. Domnul Grosu se disculpă spunându-ne că el nu se pricepe la doamne. Nu s-a priceput niciodată. Nu a înşelat-o pe soţia sa niciodată.

    De şase ani este singur. Îl vizitează o verişoară, doamna Ileana, şi îl ajută la treburile casei o altă doamnă, care vine de câteva ori pe săptămână. Altfel, se descurcă singur, merge singur să-şi plătească facturile, se plimbă, lucrează în grădina din faţa casei. Este sănătos. Însă s-a speriat anul acesta, când pe 2 ianuarie a făcut un infarct care l-a luat pe nepregătite. Dar şi-a revenit, acum este bine.

    Pe final de vizită îi adresăm invitaţia de a participa la serbarea Pomului de Crăciun pe care îl organizăm în beneficiul veteranilor de război. Deşi la început nu este hotărât, după ce îi promitem că va fi o seară frumoasă, ne promite şi el că se mai gândeşte şi că poate va veni.

    Cu sufletul împăcat că am fost alături de un veteran de război şi astăzi, că am reuşit să-i luminăm ziua, îl lăsăm împreună cu verişoara sa şi le urăm multă sănătate.