Propagandă şi istorie

    Am citit, în ultima vreme, multe studii şi articole consacrate propagandei ruse, războiului hibrid, reuşitelor războiului informaţional şi am sfârşit, la un moment dat, prin a deveni prizonierul unei vagi impresii a performanţei specialiştilor ruşi, dovediţi, chipurile, redutabili într-ale propagandei.

     

    Zilele trecute însă, Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti a dat publicităţii un videoclip – în directă conexiune cu ampla campanie guvernamentală de strângere de fonduri pentru opera „Cuminţenia Pământului” a lui Constantin Brâncuşi – care mi-a spulberat cu desăvârşire orice dubii în legătură cu pretinsele performanţe propagandistice despre care citisem.

     

    Rar mi-a fost dat să citesc şi să văd, într-un singur minut, atâtea nepotriviri istorice, minciuni sfruntate şi îndemnuri false, de neluat în seamă. „Istoria adevărată nu a fost scrisă”, pretind autorii videoclipului, aşa încât se oferă să ne-o dezvăluie ei, într-o înşiruire de mesaje al căror public-ţintă este prea bine informat pentru a putea „înghiţi” pe nerăsuflate asemenea momeală atât de prost ambalată.

     

    În Primul Război Mondial, ni se spune, armatele rusă şi română au luptat împreună pentru independenţa României. Orice elev de liceu ştie că „independenţa României” nu prea e legată de Primul Război Mondial, ci, poate, de Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urma căruia, într-adevăr, România obţine independenţa de stat, proclamată de Adunarea Deputaţilor la 9 mai 1877. Însă deşi am luptat împreună cu ruşii la sud de Dunăre, armata ţaristă a „uitat” să se retragă din România şi a fost nevoită să renunţe la „prietenoasa” ocupaţie militară numai în urma atitudinii ferme a principelui Carol şi a unui scandal internaţional. Aşadar, nici măcar aici nu stăm bine la... cooperare!

     

    În Primul Război Mondial, colaborarea cu ruşii este iarăşi un de¬zastru. De la prevederile încălcate ale Convenţiei militare, neaprovizionarea stabilită cu muniţie şi armament, lipsa sprijinului cu trupe şi problemele de comandament româno-ruse, în Dobrogea, în 1916, şi în Moldova, în 1917, până la haosul provocat de revoluţia bolşevică pe întregul front răsăritean, care ne-a silit să nu putem exploata frumoasele victorii obţinute în „Triunghiul de foc” al Moldovei, iată, şi această „cooperare” lasă un gust amar, mai ales astăzi, când rememorăm acţiunile militare de acum 100 de ani. În plus, Basarabia a rămas o „problemă” în viziunea noului stat URSS, creat pe ruinele Imperiului Ţarist, iar tezaurul românesc a fost confiscat de Lenin pretinsei „oligarhii” române, deşi acela era tezaurul de stat al României! Nu reuşim să bifăm „cooperarea” nici aici.

     

    Al Doilea Război Mondial, ne spun autorii videoclipului, a însemnat lupta comună a armatei române şi a celei sovietice pentru „independenţa Europei”. Actul de la 23 august 1944, sub presiunea unui ipotetic armistiţiu, a însemnat deportarea în Siberia a peste 150.000 de militari români, iar eliberarea Transilvaniei, în octombrie 1944, s-a produs, de fapt, simultan cu desfiinţarea armatei române din interior, la presiunile Comisiei Aliate de Control (Sovietică), şi cu reocuparea de către URSS a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord pentru eliberarea cărora se jertfise armata română în campania anului 1941. Avansul Armatei Roşii în Balcani a prilejuit lui Churchill şi Stalin încheierea funestului Acord de Procentaj. „Independenţa Europei”? Jumătatea estică a continentului european s-a trezit sub cizma sovietică, au fost impuse regimuri comuniste, de factură stalinistă, în toate ţările est-europene, elitele politice, militare şi economice ale acestora fiind silite să ia calea Gulagului sovietic sau a închisorilor comuniste de exterminare. Tristă „independenţă”! Care sună sinistru, mai ales atunci când o voce feminină, caldă, vorbeşte despre „reconstruirea economică şi socială” a României „cu ajutorul URSS”. Prin Sovromuri, poate, celebrele instrumente sovietice de exploatare economică, sau prin schimbarea structurii sociale a instituţiilor statului, inclusiv a armatei, după chipul şi asemănarea regimului stalinist din URSS, ceilalţi, indezirabili, trudind cu moartea alături drept tovarăş sigur, la închipuite canale de navigaţie şi colonii penitenciare de muncă...

     

    În fine, industrializarea României e şi mai prost aleasă de autorii clipului pentru a sugera dezvoltarea României, fiindcă aceasta se face în detrimentul impunerilor sovietice, în alt context internaţional, de o conducere comunistă decisă să se distanţeze de Moscova, după ce se va fi văzut atât de uşor de târât de URSS, în 1962, într-un posibil conflict nuclear.

     

    „Copiii trebuie să înveţe istoria adevărată!” Este îndemnul repetat, în finalul videoclipului, de două ori, de vocea feminină. Dar istoria adevărată se scrie cu obiectivitate, sine ira et studio, în respectul adevărului istoric, fără ingerinţe de natură politică. Altminteri, nu mai este istorie, ci propagandă. Şi, cum vedem în videoclipul oferit publicului românesc de Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti, una de proastă calitate, lipsită de aderenţa aşteptată, prea mincinoasă pentru a putea fi luată în seamă.